Un jurnal pe care nu ai vrea sa-l scrii niciodata
De curand am vizitat Berlinul si intr-un muzeu mi s-a lipit de mana o carte: A woman in Berlin. Nu auzisem nimic de ea, pur si simplu imi doream sa mai citesc ceva cu incarcatura istorica, sa mai prelungesc putin povestea. Asa ca inca de pe drumul de intoarcere m-am apucat. Si n-am mai putut s-o las din mana.
„A woman in Berlin” este jurnalul unei femei care povesteste cu lux de amanunte propria experienta din timpul ocuparii Berlinului de catre victorioasa Armata Rosie, la sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Lupta pentru supravietuire, perspectiva mortii, rautatea vecinilor, violurile repetate ale rusilor. Un iubit disparut, singuratatea, mizeria din pivnita de adapost, asumarea unei „protectii” rusesti in schimbul mesei de pranz. Vinovatia, supravietuirea, speranta. O carte greu de digerat, care m-a facut inca o data sa ma gandesc de doua ori inainte sa ma plang din orice (ok, m-a tinut doar doua zile :)).
Publicata pentru prima data in 1954, cartea a fost aspru criticata de catre publicul german (fiind considerata a pata onoarea nemtilor) si retrasa de pe piata. Autoarea cartii a fost dezvaluita multi ani mai tarziu ca fiind Marta Hillers, iar cartea a fost republicata dupa moartea acesteia, in anul 2003.
„Were we brave? Most people would probably say we were. . . . I have to rethink my ideas about heroism and courage under fire. It’s only half as bad as I thought. Once you’ve taken the first step, you just keep charging ahead.”
Ilse and I hastily exchange the first sentences: ‘How many times were you raped, Ilse?’ ‘Four, and you?’ ‘No idea, I had to work my way up the ranks, from supply train to major.’
Alege o carte 